IISH Amsterdam

Atașez aici o fotografie dragă mie, realizată la biblioteca Institutului Internațional de Istorie Socială din Amsterdam.

Să dispară premierul

Nu care cumva să înţeleagă vreunul dintre cititorii acestui articol că eu aş dori dispariţia fizică a premierului Emil Boc, Doamne fereşte de un asemenea gând sau dorinţă absconsă.

Apoi, nu am avut nici intenţia de a propune plecarea mâine (sau ieri după cum ar zice şi dori unii) a premierului Emil Boc de la Palatul Victoria. Nu că nu ar fi suficiente motive în acest sens ca să-mi doresc, alături de milioane de români, atare lucru: să nu mergem mai departe de ceea ce s-a întâmplat zilele trecute la Cluj-Napoca. Îmi este foarte greu să accept că domnul Emil Boc nu ştia de ani buni că la Primărie, la Consiliul Judeţean, la alte comiţii şi comitete de licitaţii se petrec lucruri ciudate. Bănuiesc că Premierul, care l-a propulsat pe actualul (încă!) primar al Clujului a putut observa cum de la an la an averea acestuia creştea ca Făt Frumos în basmele româneşti, cum de la an la an se mai adăuga o casă de vacanţă, o vilă, un apartament etc. Şi, pentru un om integru precum cred că este domnul Emil Boc, e cel puţin suspect că nu s-a întrebat în primul rând Domnia Sa cum de a fost posibil ca din două salarii de bugetar (veniturile domnului Sorin Apostu ca şi lector-conferenţiar-profesor la USAMV şi de funcţionar în primărie), plus venitul soţiei de avocat începător, să sporească aşa de vertiginos averea acestuia! Domnul Emil Boc, în calitate de cadru didactic, a stat destulă vreme cu burse în SUA încât să poată înţelege că într-o societate democratică, prin muncă onestă şi afaceri corecte, nu te poţi îmbogăţi aşa peste noapte, e nevoie de munca a generaţii şi generaţii de oameni de afaceri ca să se acumuleze bogăţii câte au adunat destui români în 3-5 ani (inclusiv din Clujul pe care îl şi îi ştie foarte bine Domnia Sa!!!). Dar să-i acordăm circumstanţe atenuante Premierului, este chiar posibil să nu fi băgat de seamă personal aceste acumulări rapide de averi (acceptăm apoi şi supoziţia că organele abilitate ale statului care au remarcat lucruri ciudate nu i-au trimis rapoarte despre aceste „jafuri” produse la adresa bugetului ţării în ultimii ani – dar, şi înainte vreme, pe timpul celorlaţi guvernanţi). Poate a fost prea preocupat în aceşti ani să trăim bine, şi noi, cei 21 de milioane de români, fiindcă în mod cert câteva sute de mii de conaţionali o duc foarte, foarte bine, (şi) datorită măsurilor înţelepte pe care le-a luat din 2009 încoace.

Adevărata mea intenţie când am pus titlul de mai sus era ca premeirul să dispară defintiv din vocabularul românilor, şi mai întâi din Constituţia României. Dacă tot se doreşte reformarea statului, care se clamează peste tot că este prioritate pentru cei aflaţi azi la putere, atunci să eliminăm funcţia de premier. De ce? Simplu, din cel puţin două motive. Pe de-o parte am realiza economii serioase la bugetul ţării, pe de altă parte am uşura mecanismul decizional administrativ de conducere şi gospodărire a ţării. Tot mai des preşedintele Traian Băsescu apare la televiziuni, face declaraţi de presă spune ce trebuie să facă guvernul ca şi când Domnia Sa este premier. La Palatul Cotroceni există, cum este şi firesc, o sumedenie de consilieri personali ai preşedintelui. La Palatul Victoria există de asemenea un aparat propriu de lucru al premierului, cu foarte mulţi consilieri şi funcţionari. Ne putem permite azi, mâine şi poimâine să risipim banii publici pentru plata unor dubluri? Nu este un secret că în mentalitatea majorităţii românilor, obişnuiţi secole la rând ca în fruntea ţării să fie un vodă, doar preşedintele contează, el deţine, simbolic dar şi efectiv, frâiele puterii. Românilor le place să aibă în fruntea ţării un preşedinte puternic, atoateştiutor, un om care să cumuleze singur toate pârghiile puterii. Nu mai miră pe nimeni că, personaje precum Nicolae Ceauşescu, Ion Antonescu etc. se bucură de multă notorietate şi simpatie în mijlocul celor mai mulţi români, şi fiindcă ei întruchipează un conducător puternic, o singură voce autorizată care să vorbească şi să acţioneze în numele României. De la aceşti preşedinţi puternici pe care i-am avut după 1989 s-au tras multe lucruri bune dar şi rele în istoria recentă a ţării. Ion Iliescu este cunoscut pentru autoritatea cu care la începutul anilor 90 a stopat unele tendinţe reformiste ale lui Petre Roman pe care l-a şi debarcat. Apoi, între 2000 şi 2004, a „lucrat” sau l-a „lucrat” mai bine zis pe Adrian Năstase, un premier care a dorit şi a reuşit parţial să fie eficient dar şi puternic (apreciat azi chiar şi de cel mai mare inamic al său, actualul preşedinte Traian Băsescu). Se cunosc destule episoade din „războiul tăcut” dintre cele două palate în timpul preşedintelui Iliescu, după cum nici în timpul celorlaţi doi preşedinţi de dreapta, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu nu au lipsit aceste „asalturi la baionetă” dintre cei doi preşedinţi şi premierii numiţi de aceştia, fie că se numeau Victor Ciorbea, Radu Vasile sau Călin Popescu Tăriceanu. Putem cuantifica azi cât prejudiciu a fost adus “bietei noastre ţărişoare”, cum s-ar exprima un cunoscut personaj literar, în urma acestor numeroase dispute între preşedinţi şi premieri? Şi nu mă refer doar la imaginea externă a României, ci la faptul că numeroşi oameni din instituţiile statului, din cele două armate de consilieri şi funcţionari plătiţi din bani publici, au lucrat exclusiv doar pentru a aduna dovezi pe care un palat să le folosească împotriva altuia, au boicotat iniţierea unor investiţii majore sau au acţionat conştient la sabotarea altora care puteau produce locuri de muncă, bunăastare şi protecţie socială. Cu alte cuvinte, la nivel foarte înalt, din orgolii şi rivalităţi între palate, NU s-a acţionat întotdeauna concertat pentru interesul naţional. Îmi veţi putea spune că astfel de lucruri se mai întâmplă probabil şi la alţii. Da, este adevărat, dar de ce ne scuzăm cu astfel de justificări meschine. De ce trebuie să procedăm ca alţii? Nu avem dreptul să fim şi noi originali?

Singura soluţie pe care o întrevăd pentru România următorilor zeci de ani este adoptarea modelului politic american, al SUA, unde preşedintele este şi capul guvernului. Dacă tot vrem să facem real reforma statului, nu doar să ne jucăm cu demagogia din patru în patru ani, atunci să luăm o măsură radicală, aceea de a elimina funcţia de premier şi să-i lăsăm cezarului ce este al cezarului. Indiferent că pentru următorii ani Cezarul se poate numi Traian, sau Decebal!!! Am toată convingerea că majorităţii românilor le-ar surâde o atare perspectivă, că ar aproba o asemenea modificare a legii fundamentale a ţării, dacă li s-ar explica avantajele modelului cu un preşedinte jucător de-a dreptul, în tradiţia acelor „vodă” care au fost secole la rând singurii depozitari şi practicanţi ai dreptăţii, puterii şi măririi din spaţiul românesc!

Încă o şansă ratată de coeziune naţională

Azi Regele Mihai I a împlinit venerabila vârstă de 90 de ani. Manifestarea organizată la Parlament a relevat diverse atitudini umane şi valori care caracterizează societatea românească: bunul simţ versus nesimţirea, eleganţă versus grobianism, spirit aristocratic versus lipsă de educaţie ş.a.m.d. Nu sunt un monarhist, dimpotrivă, însă ca istoric nu pot să nu respect istoria naţională şi personalităţile care au făcut istorie. Între aceştia se numără fără nicio îndoială şi Majestatea Sa Regele Mihai I de România. Perioada în care s-a aflat Regele Mihai I în fruntea naţiunii a fost una agitată, sub vremuri grele cum ar zice cronicarul, cu multe evenimente controversate, însă ea a reţinut ca fapt pozitiv reîntregirea hotarelor ţării spre nord-vest, respectiv redobândirea Ardealului cedat Ungariei în urma Dictatului de la Viena. Şi numai pentru atât s-ar cuveni să-i acordăm fostului suveran al României tot respectul cuvenit unui conducător de ţară reîntregitor. În această zi, cu siguranţă una istorică, cu şi fără voia noastră a contemporanilor, personalitatea pentru care patria, patriotismul au fost stări de spirit fireşti şi pentru care a acţionat cu tot ce i-a stat în putinţă atât ca rege, cât şi ca simplu cetăţean (înainte dar şi după 1989), trebuie să rămână în memoria noastră drept Regele tuturor românilor. El a încercat şi a reuşit, atât cât s-a putut în acele vremuri tulburi, să construiască, să unească, să reîntregeaescă. Conducătorii de astăzi ai ţării par că ştiu mai bine să învrăjbească, să demoleze (excepţie „notabilă” face construirea de parcuri, săli de sport şi stadioane în sate depopulate ori care nu pot suporta cheltuielile de întreţinere ale unor asemenea investiţii „măreţe”), să demobilizeze. Într-o vreme în care „de sus” vin mai degrabă semnale şi încurajări pentru dezbinarea naţiunii, într-o vreme în care solidaritatea naţională în jurul unui proiect major de „salvare” a ţării din marasmul economic, politic şi moral este o himeră, ziua regelui Mihai I ar fi putut fi o uriaşă şansă de mobilizare şi solidarizare naţională. Din păcate n-a fost să fie, cel puţin la nivelul la care am putut ajunge eu cu înţelegerea şi interpretarea evenimentelor din aceste zile. Unul a preferat să meargă la nişte aniversări, necesare şi acestea, dar care ar fi putut fi organizate cu începere de la ora 11. Dacă s-ar fi dorit. Altul a fugit din capitală, tocmai la extremitatea vestică a ţării, ca să poată invoca faptul că a fost implicat într-o ceremonie aniversară de la care nu putea lipsi (şi unde a mai şi încurcat datele istorice!), iar Z a lipsit, probabil pentru vreo şedinţă foto sau un concurs de miss. Păcat de această zi istorică. Încă o şansă ratată de coeziune naţională.

Isteria CNP-urilor

Ceea ce se întâmplă zilele acestea cu prilejul desfăşurării operaţiilor de recenzare a populaţiei României este un caz (unul banal dintr-o serie continuă de dirijare a mentalului colectiv din societatea românească) tipic de manipulare a opiniei publice. Mass-media, anumite ONG-uri, opoziţia prin câteva voci mai mult sau mai puţin sonore, cetăţenii de rând „indignaţi” etc. au alocat în dezbaterile publice şi private un spaţiu mult prea mare problemei reţinerii CNP-ului cetăţenilor recenzaţi de către personalul care desfăşoară activităţile de colectare a datelor demografice. Sunt curios să ştiu câţi dintre aceşti indivizi protestari şi-au lăsat deja până acum CNP-ul, cel puţin o dată (dacă nu de mai multe ori) la farmacii când îşi scot medicamentele compensate, la supermarket-uri când în cadrul unor promoţii organizate de diverse firme de detergenţi, paste făinoase, băuturi etc. au „câştigat” diverse obiecte ş.a.m.d. Cât de autorizate erau persoanele respective să opereze cu aceste date de identificare confidenţiale? Ce siguranţă aveau cetăţenii revoltaţi de azi că persoanele necunoscute cărora le încredinţau într-o veselie CNP-urile, seriile şi numerele de buletin, adresele de domiciliu şi chiar şi numerele de telefon nu le vor folosi în scopuri nu tocmai oneste şi conforme cu campaniile publicitare promoţionale? Eu personal mi-am lăsat în ultimii ani aceste date de cel puţin câteva ori. Nu mi s-a întâmplat deocamdată nimic, nu mi-a „furat” nimeni votul la alegerile, multe, care s-au petrecut din 2007 încoace, nu mi-a amanetat nimeni apartamentul sau maşinile pe care le deţin, nu a beneficiat de credite nimeni pe seama. Dacă nu am avut rezerve faţă de persoane private care mi-au cerut să completez CNP-ul şi celelalte date de pe cartea de identitate, atunci de ce să ne revoltăm acum, când persoane instruite şi oarecum avizate de autorităţile statului să ne ceară respectivele informaţii? Pur şi simplu pentru că ne place să ne lăsăm manipulaţi, să ne comportăm precum nişte pioni mutaţi de colo de orice jucător care intră în posesia unei table de şah şi a unor „piese” umane de gestionat!!!

“Ocupaţi Wall Street” – Bastilia vremurilor noastre?

Este binecunoscut faptul că la 14 iulie 1789, revoluţionarii din Paris au ocupat şi demolat simbolic celebra Bastilia, închisoarea unde erau întemniţaţi înainte toţi opozanţii regelui. Bastilia era nu doar un simbol al absolutismului monarhic ci şi al regimului feudal care menţinea Franţa într-o stare de înapoiere economică şi de profundă şi injustă polarizare socială. Iluminismul a subminat ideologic pe parcursul întregului secol XVIII bazele regimului anacronic oprimator pentru cea mai mare parte a populaţiei Franţei, însă era nevoie de o scânteie să se aprindă focul. Ceea ce nu se ştie îndeajuns de mult este faptul că izbucnirea revoluţiei la Paris în vara anului 1789 s-a datorat numărului mare de tineri ce se aflau în suburbiile oraşului în căutarea unui loc de muncă. Demografii francezi au arătat că în jurul anului 1750 a avut loc o creştere masivă a numărului de naşteri, ca urmare a trecerii la un nou regim demografic în care epidemiile şi crizele de foamete nu au mai afectat masiv populaţia ţării (fenomen ce se poate regăsi şi în alte ţări europene). Tinerii născuţi după mijlocul secolului au ajuns la maturitate  la sfârşitul anilor 80 ai secolului al XVIII-lea, dar în mediul rural nu aveau cum să deţină pământ fiindcă acesta aparţinea nobilimii, iar în suburbiile oraşelor erau în căutarea unei surse de venit, lucru iluzoriu însă fiindcă societatea feudală nu permitea o dezvoltare economică dinamică care să creeze multe noi locuri de muncă. Aşa încât tinerii au reprezentat în vara anului 1789 masa de manevră pe care au folosit-o cei ce au imaginat şi condus eliminarea sistemului feudal.

Revoluţia din decembrie 1989 din România poate fi asociată cu înăsprirea regimului de dictatură personală a lui Ceauşescu, cu sporirea dificultăţilor economice, cu înrăutăţirea dramatică a nivelului de trai al populaţiei, cu subminarea ideologică a sistemului de către perestroika şi propaganda occidentală etc., dar nu trebuie omisă contribuţia nemijlocită a tinerilor la dărâmarea sistemului comunist. Creşterea spectaculoasă a numărului de naşteri din România după 1966, când Ceauşescu a introdus legislaţia antiavort şi a luat măsuri de creştere a populaţiei ţării, a însemnat maturizarea acelei generaţii de “decreţei” (cum au mai fost numiţi de specialiştii demografi copiii născuţi după 1966) tocmai înspre 1989. Tinerii care cu inocenţa, curajul şi spiritul de sacrificiu ce-i caracterizează au fost în prima linie a revoluţiei din decembrie, erau majoritatea proaspăt absolvenţi, studenţi sau chiar elevi şi care nu-şi mai găseau un loc de muncă într-o economie hipercentralizată, aflată la un pas de colaps. Şi în cazul acesta, tineretul a constituit masa de manevră care a fost folosită în acele zile pentru înlăturarea unui sistem injust şi profund antidemocratic.

Evoluţiile recente de la scară mondială arată că ne aflăm din nou în zona unor ample turbulenţe sociale şi politice, multe dintre ele fiind animate de prezenţa masivă a tinerilor. În anii 80 ai secolului trecut, în foarte multe ţări de pe mai toate continentele, dar mai ales în cele arabe unde o femeie aduce pe lume în medie circa 7 copii, inclusiv în zilele noastre, s-a produs o “explozie” de naşteri şi o creştere rapidă a populaţiei. Aceşti copii au ajuns la maturitate dar societăţile în care trăiau nu le prea mai ofereau posibilităţi de a-şi găsi un loc de muncă. Criza economică din ultimii ani a înrăutăţit situaţia a milioane şi milioane de tineri din ţările sărace, dar nu numai. Adâncirea polarizării sociale, alături de acutizarea unor tensiuni mocnite generate de regimurile dictatoriale din unele ţări, de creşterea alarmantă a corupţiei  etc. au făcut ca tinerii să fie tot mai nemulţumiţi de lumea în care trăiesc. După primăvara arabă când rolul tinerilor a fost (şi continuă în anumite zone să rămână) extrem de important, noul val de acţiuni de protest din numeroase ţări, desfăşurat în aceste zile din urmă sub lozinca “Ocupaţi Wall Street”, a scos la lumină tot mai vizibil potenţialul tineretului. Rapiditatea propagării informaţiilor şi a organizării demonstraţiilor de stradă pe calea internetului, mijlocul preferat de comunicare pentru tineri, arată că această categorie de vârstă rămâne în avangarda unor posibile acţiuni de protest care nu mai pot fi controlate în mod clasic de către state. De această dată, tineretul şi-a focalizat mânia împotriva oligarhiei financiare dar şi politice, vinovată de izbucnirea ultimei mari crize economice la nivel global. Într-o vreme când foarte mulţi angajaţi şi-au pierdut locurile de muncă iar numeroşi tineri care au absolvit studiile nu îşi mai pot găsi un loc de muncă, nesimţirea celor de pe Wall Street (în general a celor cu greutate în lumea financiară şi politică mondială) de a sfida prin veniturile şi cheltuielile lor bunul simţ, pretenţia acestor gulere albe de a compensa pierderile financiare imense datorate proastei gestiuni a finanţelor de către ei înşişi prin pomparea de către state a mulţi bani publici în sectorul bancar, va fi tot mai greu să nu asistăm în viitor la o nouă Bastilie, de astă dată îndreptată nu împotriva feudalilor ci contra oligarhiei financiare.

Fireşte că oligarhii români nu trebuie să-şi facă prea mari griji în acest sens nu fiindcă “mămăliga românească nu (mai) explodează”, ci  pentru că noi nu prea mai avem tineri. După 1990, rata naşterilor s-a prăbuşit rapid şi azi se nasc tot mai puţini copii în România. Apoi, mulţi tineri au luat calea străinătăţii în speranţa găsirii unei surse de venit şi îngroaşă numărul tinerilor din Occident (autohtoni dar şi imigranţi) care sunt în derivă. S-a văzut cum la Bucureşti, în cadrul acţiunii mondiale de protest care la New York, Roma, Londra etc. a însemnat ieşirea în stradă a zeci de mii de tineri (şi nu numai), au demonstrat doar o mână de oameni. Deci, “Dormiţi liniştiţi”, vorba unei “celebre” reclame difuzate pentru susţinerea unui fond de investiţii care i-a îmbogăţit în anii aceştia ai tranziţiei pe destui oligarhi români dar i-a dus la ruină şi drame individuale pe mii de români. Sau poate că nu?!

Imperialism lingvistic, auto-distrugere sau nepăsare

Ca orice organism viu, şi limba vorbită de un popor se modifică în permanenţă în privinţa lexicului prin adoptarea unor neologisme, prin compunerea unor cuvinte etc. Până la un punct, aceste inovaţii lingvistice sunt fireşti şi nu constituie un atentat la identitatea etno-lingvistică a nimănuia. Atunci însă când în limba vorbită (şi scrisă) apar prea multe cuvinte străine, preluate identic dintr-o altă limbă pentru a înlocui un cuvânt similar autohton, înseamnă că „undeva, cândva” este ceva în neregulă.

La începutul secolului XX, în Vechiul Regat, utilizarea limbii franceze a fost considerată de o bună parte a elitelor româneşti şi de cei aparţinând clasei mijlocii ca fiind ceva firesc, ba chiar necesar de afişat public pentru a dovedi un orizont cultural şi un prestigiu social. S-a ajuns ca franceza să „invadeze” saloanele, cafenelele, instituţiile de cultură sau mass-media, „franţuzismele” să devină nelipsite în vocabularul cotidian încât a fost nevoie de un semnal de alarmă pentru a se reveni la o stare de normalitate în acest sens (este cunoscută reacţia violentă a tinerimii împotriva acestei „franţuziri” a limbii române, rămânând exemplară revolta studenţilor, susţinuţi moral de marele istoric Nicolae Iorga). La începutul anilor 90 ai secolului trecut, am stat de vorbă cu un istoric olandez care mi-a relatat despre un fenomen similar petrecut cu ceva vreme înainte în ţara lalelelor, unde studenţii olandezi au declanşat mişcări de protest împotriva folosirii excesive a limbii engleze în învăţământul superior, unde abia că se mai preda câte o materie în limba olandeză.  

Am digerat greu lunile trecute trecerea de „Stadionul naţional” la „National Arena”, am zis că poate-i o scăpare la Bucureşti cu atribuirea respectivei denumiri proaspăt-inauguratului stadion. Clujenii mei nu s-au lăsat nici ei mai prejos şi, recent, ne-am trezit că avem şi noi aici sub poalele Feleacului „Cluj Arena” (ar fi putut să i se spună noului stadion din Cluj Arena TA – adică simbolic arena mea, a lui George, a lui Vasile şi a tuturor celorlalţi contribuabili clujeni din banii cărora s-a construit stadionul, sau poate prescurtarea Arena TA ar fi putut să-l desemnze pe domnul Tişe Alin, că doar oricum pe una din tribune, în exterior, tronează o bucată mare portocalie de plastic unde este înscris numele celui care ne conduce judeţul). Ca să fie tacâmul complet, în aceste zile au loc la Cluj-Napoca multiple concerte şi manifestări sub genericul „Grande Opening”. Îmi aduc aminte că de ani buni în fiecare februarie vuiau canalele de televiziune şi presa de „Valentine’s Day”. Treptat, treptat, imperialismul lingvistic al englezei îşi face tot mai simţită prezenţa în spaţiul public şi privat din România. Nu am nimic împotriva neologismelor şi a inovaţiilor lexicale care se impun pretutindeni în limba vorbită de un popor cu şi fără voia filologilor, istoricilor, politicienilor ş.a., fără vreo reglementare oficială. Mă deranjează însă că autorităţile statului român (incluzând aici şi pe cele locale de la nivelul unui judeţ sau municipiu), cele care sunt vinovate de faptul că azi elevii din România mai au o singură oră de istorie, că elevilor li se predă nu istoria literaturii române ca să ştie orice absolvent de liceu cine a fost Dosoftei, Ienăchiţă Văcărescu, Ion Heliade Rădulescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, George Coşbuc, Nichita Stănescu ş.a.m.d., ci teoria literaturii, unde profesorii pot exemplifica la alegere genurile literare cu opere din literatura universală, cele care acceptă cu prea mare uşurinţă, nepăsare sau iresponsabilitate atribuirea de denumiri într-o altă limbă decât româna  instituţiilor şi locurilor publice… Aceste autorităţi ale statului român se fac vinovate cu bună ştiinţă de acceptarea unui adevărat „atentat” la adresa identităţii noastre naţionale, unul care de câţiva ani buni se produce constant, cu obiective clare şi precise. De aceea să nu ne mai mirăm că românii vor deveni în câteva decenii nişte pioni amorfi pe tabla alb-neagră de şah a globalizării care ne cuprinde treptat şi ireversibil.  

Egali…inegali (2)

Am dat acestui material acelaşi titlu pe care l-am mai utilizat anul trecut pe vechiul blog, pentru un alt articol. În aceste zile s-au mediatizat sumele cheltuite pentru aleşii poporului. Nu pun în discuţie indemnizaţiile, diurnele, sumele forfetare şi alte drepturi şi privilegii ce şi le-au fixat parlamentarii români (sau mai corect din România). Am rămas stupefiat să constat însă că lor li se decontează pentru deplasarea cu autoturismul 9,5 litri de combustibil la 100 de kilometri. Nu mi se pare corect ca doar ei să fie privilegiaţi de reglemenmtările fiscale din România, sau mai bine zis nu e echitabil ca parlamentarilor să li se deconteze mai multă benzină decât altor categorii profesionale. Dacă eu merg la Bistriţa  pentru o inspecţie de grad primesc doar 7,5 litri la 100 de kilometri, în timp ce unui parlamentar i se decontează 9,5 litri. Oare să fie mai lung acelaşi drum pentru un parlamentar decât pentru un  profesor? Înţeleg că diurnele sunt diferite pentru noi că de, din 13,5 lei nu se poate descurca pe zi cu masa un parlamentar (nobleţea obligă!!!), dar un profesor se poate gospodări. Ministerul Finanţelor va putea explica foarte bine sensul acestor diferenţe, sunt convins că pot găsi argumente „raţionale”, însă această mică, aparent nesemnificativă inegalitate se regăseşte la scară mult mai mare în societatea românească de azi. Şi viaţa aceasta este făcută din lucruri cotidiene, banale la prima vedere, nu numai din strategii şi programe sforăitoare, care mai de care mai demagogic şi lipsit de substanţă… umană. Şi nu este de natură a contribui la coeziunea socială şi solidaritatea de care ar fi atâta nevoie în lumea în care trăim (cel puţin în spaţiul carpato-danubiano-pontic).